Dezvrajirea oglinzii

Dezvrăjirea Oglinzii

Notă: Aceasta este povestea unei dragoste imposibile, care nefiind posibilă, nu există. Personajele şi întâmplările pe care le veţi citi nu sunt reale. Orice asemănare cu realitatea este pură coincidenţă. Sau nu, dar în altă dimensiune. Luaţi-o ca pe un delir.

Haide la Manuc, să bem o cafea. Să stăm de poveşti, să râdem de lumea strâmba şi de oamenii mici, să privim micuparis-mijlociustambul, haide, ochiosule, să-ţi ghicească baba, hai să te fac om bun de dus la coasă. Haide, sa-ţi dau ani de viaţa ta, ani din viaţa mea. Uite ce-ai lăsat în urmă, bună moştenire pentru copiii noştri, unde să se mai joace împreună? Ai suflet de Robinson? N-ai. Stai cuminţel unde eşti că nu e loc de întors, nici aici, nici acolo, nu ne mai încape pământul pe niciunu’. Lasă că sting eu lumina după dvs.
***
Fuuuuu.... Suflu încet către bec şi el se comportă ca o lumânare, mă ascultă cuminte, e întuneric, nu mă mai vezi, aşa e că nu mă mai vezi? O simplă fluturare de perdele şi uite-ne în Studioul din spatele Halelor. “Dragul meu, treburi urgente mă cheamă de lânga tine.” Anette-anica, niciodată nu bate la uşă, ruga ta scurtă de “sa mi te aibă-n pază” mă însoţeşte fără să ştiu. - Unde îmi eşti?
- Vin degrabă.
***
Stăm în faţa oglinzii. Aici ne convingem noi - eu pe tine si tu pe mine - că avem dreptate. E jocul tău, dar acum eu te-am adus în faţa apelor îngheţate. Dacă nu ar fi tic-tacul ceasului ai crede că nu există viaţă în încăpere. Tăcere grea. Îmi pui o mână pe umăr şi te uiţi în ochii imaginii mele. Mă uit în ochii tăi din oglindă şi ştiu că eşti tu - tu eşti omul cel mare, eu sunt omul cel mic. Greu am să mă mai vindec de privirea noastră. Lipesc arătătorul de buze şi implor mut: nu-mi spune. Nu arunca vorbele în oglindă, se va sparge şi nu am să-ţi mai văd nici măcar ochii...şşşş....Lasă-mă să fiu taina ta. Dă-mi voie să îmi pun pianul lângă fereastra sufletului tău, lasă-mă să-ţi cânt chansonette, Milord. Lasă-mă, să-ţi umplu mansardele gândurilor cu foi de nuc umede de ceaţă, cu miros de măr şi de gutui puse pe sobă, lasă-mă să-ţi aduc în fiece martie liliac, în fiece august flori ale soarelui şi în fiece octombrie crizanteme. Nu-mi spune. Nu mă duce dincolo de oglindă, stăm aici. Fiecare cu tăcerea lui, foşnind de gânduri, de “câte mi-aş dori să-ţi spun, dar nu pot, pentru că stric un echilibru”. şşşş......să nu trezim demonii.
***
- Mai bine plec eu.
- Nu pleca, iubito, nici măcar prieteni nu putem fi?
- Vreau sa fim prieteni, dar nu cred că se poate. Ce e drept, nu îmi închipui că pot trece trei zile fără să ştiu de tine, iar tu, de-aş lipsi trei zile, m-ai găsi, aşa spui.
- Ştim că ne leagă ceva ...
- Da, dar acel ceva este valabil doar dincolo de Oglindă. Mergem, T?
- Mergem.
Te iau de mână şi trecem prin apa clară. E rece trecerea, dar ajungem cu bine. Dincolo de Oglindă.
****
Uite casa din Leordeni şi toate fantasmele dragi, mobilierul brâncovenesc de care te-ai împiedicat când ţi-ai făcut vânătaia aceea urâtă şi din nou oglinda din faţa patului, cea în care îmi plăcea să te văd pe când îmi împleteam părul, margareta de pe pernă şi inelul-din-argintul-nici-unei-logodne. Uite livada din spatele casei, chioşcul, tăblăluţa de cafea, tablele cu intarsii...dulceţurile Anicăi, ierburile culese în după-amieze care n-au existat niciodată, mirodeniile trimise din Indii. Palavrele, treburile moşiei, vizitiul obraznic de timid ce e, sărutul de noapte bună, ţârâitul de greieri, liniştea de dinainte de bună dimineaţa, bună-dimineţile. Luli aşteptând măcar o carte din străini, de la “Dragul meu T”, Luli plângând în braţe străine. “Pământul Africii e roşu. Miroase cumva. Nu prea pot să îţi scriu...”
***
T pe autostradă, schimbă roţi, tocmai încerca să fugă dar ştie că nu are unde...Alladina priveşte tăcută, cu braţele încrucişate. Casa de pe plajă, veranda, strugurii şi pescarusii, ceaiul de mentă cu lămâie şi gheaţă. Miroase a cafea proaspătă.
- Vino să vedem oceanul.
- Frumos oceanul tău, dar nu îmi vine, e prea mare pentru mine.
***
“Am învaţat să trăiesc şi fără ca inima să îmi bată. Marea mea Neagră e albastră, păianjenul lui Cărtărescu e un măscărici, ce-i drept, dar ştie el ce ştie. Africa ta nu va fi a mea niciodată. N-o să vedem nici Parisul în prag de Crăciun. Am avut dreptate, nu am să-ţi mai văd ochii prea curând, pentru că oglinda s-a dezvrăjit. Iată-mă singură dincolo, nu mă îndur să sparg oglinda, să ies. De unde imaginile, de unde gândul, de unde aromele, de unde ai vânătaia aceea, T? T o iubeşte pe Luli, cine e T şi cine e Luli? T sunt eu şi Luli esti tu, dar eu ştiu şi tu ştii, T nu există, Luli asemenea. Nimic din toate astea nu e real. Doar dorul de nimeni şi senzaţia de nici o lume care să mă încapă. Sunt singură pe drum şi mi-e frig.”